Tema 5. Garantiile unui proces echitabil

Conform art. 7 din Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing): „Garanţiile fundamentale ale procedurii, aşa cum ar fi prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat asupra sarcinilor, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la prezenţa unui părinte sau tutore, dreptul de a interoga şi de a confrunta martorii şi dreptul la un grad dublu de jurisdicţie, sunt asigurate în toate stadiile procedurii”[i] Textul citat vizează elementele esenţiale ale unei judecări echitabile, consacrate internaţional.

Infracțiunea constituie obiectul acuzației penale, aceasta fiind definită de art. 15 alin 1  din Codul Penal, ca fiind  fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Astfel, conform alin (2) infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Aceste prevederi se regăsesc partial și în Constituția româniei, art 23 alin 13:  Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Legea 304/2004 privind organizatrea judiciară stabilește prin însăși Preambulul său: Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe externe.

Conform art. 6 alin 1 orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.

Art. 7 consacră egalitatea în fața legii, fără privilegii şi fără discriminări,  justiţia fiind realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

Acest principiu, in dubio pro reo,  este instituit prin prevederile art 4 din Cod procedură penală:

• Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
• După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Prezumtia de nevinovăție este consacrată și de Constituţia României - art. 23 alin. (11), precum și de instrumentele juridice internaționale:

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 6 parag. 2

- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - art. 48 alin. (1)

- Directiva (UE) 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale

Regula pregătirii copiilor constă în informarea lor prealabilă, în familiarizarea cu procedurile judiciare în care vor fi implicaţi. Informaţiile care urmează a a fi transmise copilului, îi vor fi comunicate acestuia într-o formă adaptată vârstei şi puterii sale de înţelegere

Ca urmare a introducerii art. 505 ind. 1 alin. 1 CPP, drept efect al transpunerii Directivei 2016/800, organul judiciar este dator să îi comunice suspectului sau inculpatului minor și:

„a) informaţii cu privire la principalele etape ale procesului penal;

1. b) dreptul ca părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar să primească aceleaşi informaţii comunicate minorului;
2. c) dreptul la protecţia vieţii private, în condiţiile legii;
3. d) dreptul de a fi însoţiţi de părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau de un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar, în timpul diferitelor etape ale procedurii conform prezentei legi;
4. e) dreptul de a fi evaluaţi prin intermediul referatului de evaluare;
5. f) dreptul la evaluare medicală şi asistenţă medicală în cazul în care vor fi supuşi unei măsuri preventive privative de libertate;
6. g) dreptul la evaluare medicală şi asistenţă medicală în cazul în care vor fi supuşi unei măsuri preventive privative de libertate;
7. h) măsurile preventive ce li se pot aplica, precum şi dreptul ca măsura preventivă privativă de libertate să fie aplicată cu caracter excepţional, potrivit art. 243, perioada pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a măsurii preventive privative de libertate, condiţiile pentru prelungirea şi menţinerea acesteia, precum şi dreptul la verificarea periodică a măsurii, în condiţiile legii;
8. i) dreptul de a fi prezenţi la judecarea cauzei;
9. j) dreptul la exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii” coroborat cu alin. 3 „Informaţiile prevăzute la art. 108, precum şi cele prevăzute la alin. (1) se comunică şi părinţilor sau, după caz, tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.”

Este certă îmbunătățirea situației procedurii speciale privind minorii, mai ales prin faptul că se statuează că „toate comunicările se fac într-un limbaj simplu și accesibil, adaptat vârstei acestuia”, întrucât conferă, într-un mod facil, suspectului/inculpatului minor, posibilitatea de a înțelege ceea ce i se comunică de către organul judiciar, într-un mod specific vârstei lui.

Elementele importante, suplimentare față de reglementarea precedentă,  regăsim și în alin. (4), (5) și (6) ale aceluiași articol: „În cazul în care persoanele prevăzute la alin. (3) nu au putut fi găsite sau comunicarea către acestea ar fi contrară interesului superior al minorului sau ar afecta desfăşurarea procesului penal, comunicarea informaţiilor prevăzute la art. 108, precum şi a celor prevăzute la alin. (1) se face către un alt adult desemnat de minor şi acceptat de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (4) sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, comunicarea informaţiilor se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. În cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (4) încetează, comunicarea se va face către părinţi, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.”

Se au în vedere și prevederile art. 24 al. 3 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care statuează dreptul la informare al copilului - posibilitatea acestuia de a cere şi primi informaţii în legătură cu problema asupra căreia va purta opinia sa, putând fi exercitat şi anterior prezentării spre ascultare; art. 95 al. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale instituie nu doar obligativitatea asigurării accesului la un avocat, dar și la interpret, prin art 6 par 3 lit e, în ceea ce il privește pe suspect/inculpat „dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere – un atare drept constituind un element al dreptului la un process echitabil. Art 105 din Noul Cod de Procedură Penală instituie astfel audierea  prin interpret, în care prezintă pe rând diferite situații avute în vedere de legiutor: premisa pentru acordarea unui interpret – la alin. (1), situația excepțională cauzată de starea de urgență în luarea unei măsuri procesuale, când nu se poate asigura un interpret autorizat – la alin.(2), dar și audierea unei persoane surde, mute sau suro-mute, la alin. (3) – (4). Astfel, potrivit art. 105 NCPP se realizează audierea prin interpret:

(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii.

(2) În mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.

(3) Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situaţie comunicarea se poate face şi în scris.

(4) În cazuri excepţionale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispoziţiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

Dreptul la tăcere al inculpatului şi dreptul de a nu se autoincrimina semnifică păstrarea tăcerii cu privire la faptele ce îi sunt reproşate acuzatului şi de a nu contribui la propria sa incriminare, ambele reprezentând aspecte esenţiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal. Raţiunea recunoaşterii lor constă în protejarea persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, de exercitarea unor presiuni din partea autorităţilor spre a se evita erorile judiciare [ii] şi pentru a permite atingerea scopurilor art.6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[iii].

Potrivit art.40 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul minor trebuie să i se asigure dreptul de a nu fi constrâns să depună marturie sau să mărturisească că este vinovat.  Instanţa europeană a decis că dreptul de a nu contribui la propria incriminare presupune că, într-o cauză penală, acuzaţia încearcă să-şi întemeieze argumentele sale fără a recurge la elementele de probă obţinute prin constrângere sau presiuni în dispreţul voinţei acuzatului[iv]

În cursul procesului penal, dar mai ales în faza de urmărire penală, declaraţiile învinuitului reprezintă un mijloc de apărare al acestuia. În acest sens, sarcina magistratului constă în a da inculpatului posibilitatea să-şi expună cît mai complet argumentele sale, să-l ajute să-şi amintească şi să adune probe ce pot avea importanţă pentru apărarea sa, să verifice aceste probe şi să le compare cu alte mijloace de dovadă, urmând a aprecia în mod concertat asupra ansamblului format[v].

Copilul care a împlinit 16 ani participă activ în cadrul procesului penal, fiind astfel citat la toate actele procedural penale privind  ascultarea sau confruntarea minorului.

            Persoanele citate în conditiile art 508 alin 1[vi] au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate.

Astfel, prezența efectivă a minorului se va realiza punând în mișcare toate mecanismele pe care le are la îndemână atât prin persoanele antementionate, cât și prin avocatul său: formularea de cereri, excepții, propuneri, posibilitatea de a formula concluzii, exercitarea căilor de atac în condițiile legii.

Asistența juridică a suspectului sau inculpatului minor este obligatorie în acord cu prevederile art 90 alin 1 lit a din Codul de procedură penală, în ambele etape ale desfășurării procesului penal. Consecințele nerespectării prevederilor legale privind instituția avocatului în relația dintre acesta și suspect/ sau inculpat sunt diverse, începând cu excluderea probelor (a se avea în vedere Decizia Curții Constituționale din 18 ianuarie 2018) obținute prin încălcarea confidențialității convorbirii dintre avocat și clientul său (art 89, alin. (2) NCPP), până la nulitățile absolute și exprese pentru ipoteze precum nerespectarea obligativității asistării de către avocat a suspectului sau inculpatului când aceasta era obligatorie (art. 90 NCPP coroborat cu art. 281 NCPP, alin. (1), lit. f ).

Organul de urmărire penală să aibă  în vedere informatiile furnizate de referatul de evaluare. În baza articolului 506 Cod procedură penală, în cauzele cu inculpați minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul, potrivit legii. Aceasta spre deosebire de etapa procesuală a judecătii, când efectuarea referatului este obligatorie, cu excepția cazului în care a fost efectuată în cadrul urmăririi penale.

Instituția referatului de evaluare a fost introdusă prin Legea 356/2006, când a luat locul instituției anchetei sociale. Legea precizată a fost completată completată în anul 2020, ca urmare a transpunerii Directivei 2016/800. Astfel, potrivit legislației speciale care reglementează activitatea serviciilor de probațiune „referatul de evaluare conține date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesioală, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului. (…) De asemenea, referatul de evaluare cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire a infracțiunii.”[vii]

Chiar dacă referatul de evaluare reprezintă un instrument consultativ, acesta poate avea un rol esențial, de orientare în luarea deciziilor juridice, care să permită astfel organului judiciar să aibă în vedere si o eventuală stabilire a cauzelor care au determinta săvârșirea unor infractiuni și pentru a pronunța o hotărâre corespunzătoare vârstei, preocpărilor minorilo, conditiilor sociale cu care acesta se confruntă, în vederea reeducării și a evitării astfel, a recidivei.

„Întocmirea unor evaluări ale minorului superficiale a determinat instanțele noastre judecătorești să caseze anumite hotărâri care s-au mulțumit să aibă în vedere aspecte formale, fără o temeinică investigare a condițiilor de dezvoltare a minorului. S-a hotărât că nu poate fi primită aceeași anchetă socială/referat de evaluare ori de câte ori s-a pornit o urmărire penală. Ancheta socială folosită într-o cauză anterioară, nu poate folosi într-o nouă cauză. Dacă s-ar admite această situație, ar însemna că o anchetă socială poate fi folosită pe toată perioada minoratului.”[viii]

Elementele principale privind desfășurarea judecății sunt reglementate în art. 509 din Codul de procedură penală. Primul aspect care necesită o analiză mai amănunțită privește faptul că aceste cauze, în care sunt judecați inculpați minori, se judecă de urgență și cu precădere.
Pentru a da curs caracterului urgent al cauzelor cu minori, instanțele de judecată vor da termene scurte pentru a respecta celeritatea soluționării cauzei. De asemenea, în momentul în care se va întocmi lista de ședință pentru ziua respectivă conform prevederilor art. 361 Cod de procedură penală, se va da întâietate cauzelor cu minori, acestea vor fi primele de pe listă pentru ziua următoare, situația fiind încadrată în faza finală a alin. 8: „La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu și celor cu privire la care legea prevede că judecarea se face de urgență.” Deși alineatul prevede în enumerarea sa și cauzele cu deținuți sau arestați la domiciliu, o cauză având ca subiect un inculpat minor este necesar să se afle printre primele pe listă deoarece sediul instanței nu este cel mai plăcut loc unde se poate afla un copil, iar un timp îndelungat petrecut înainte de luarea cauzei sale poate conduce la o periclitare în cooperarea acestuia cu organele de judiciare.

Conform art 97 alin 1 Ciod procedură penală constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

În temeiul alin (2) proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declaraţiile persoanei vătămate;

c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;

d) declaraţiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

În dreptul procesual penal român, probele nu au o valoare prestabilită, soluția în cauză fiind luată prin analizarea întregului probatoriu administrat. Astfel, prin luarea în considerare a referatului de evaluare, judecătorul se va orienta asupra măsurilor care trebuie luate asupra minorului, în funcție de elementele de fapt prezentate de către consilierul care a întocmit ancheta socială.