Tema 1. Cine este copilul

Art. 1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului  (CDC)[i] defineste noțiunea de ”copil” drept "orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă". O atare definiție se află în consens cu art. 26 par. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului[ii],  care utilizează expresia copii minori, şi cu art. 24 par. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice[iii] care, de asemenea, are în vedere copilul minor. De asemenea, şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural are în vedere copilul minor,  care, prin  art. 10 par. 3 din acest Pact se referă cumulativ la copii şi adolescenţi.

Există o anumită diferență între termenul de minor și cel de delicvent juvenil. Prin prisma definiției lor, minorul este „un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poată să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”[iv], iar delicventul juvenil „este un copil sau un tânăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.”[v]

În dreptul Consiliului Europei (CoE), majoritatea actelor juridice referitoare la copii adoptă definiția copilului din CDC. Convenția europeană a drepturilor omului  nu conține o definiție a termenului „copil”, însă prevede în articolul 1 obligația statelor de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile acordate de convenție. Articolul 14 din Convenție garantează exercitarea drepturilor prevăzute în convenție, interzicând discriminarea din orice motiv, inclusiv din motive legate de vârstă[vi]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a declarat admisibile cererile formulate de copii direct sau prin reprezentant indiferent de vârsta copiilor[vii] . În jurisprudența sa, CEDO a adoptat definiția copilului prevăzută în CDC[viii], acceptând criteriul vârstei mai mici de 18 ani.

În dreptul UE, nu există o definiție oficială unică a termenului „copil” în tratate, legislație sau jurisprudență. Această definiție poate varia considerabil în legislațiile naționale UE, în funcție de contextul reglementării.

• Diferența de tratament între adulți și copii

În dreptul penal și procesual penal român avem în vedere utilizarea terminologiei „minor” drept sinonim pentru ”copil”. În considerarea art. 49 din Constituția României, în componența sa referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de tragere la răspundere penală a acestora. Aceasta se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.

            Legiuitorul român a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor  garanţii procesuale care să îmbine  latura represivă cu latura educativă a procesului penal.

Instanțele române sunt așadar datoare să aplice procedura penală specială în ceea ce privește inculpatul minor, astfel cum aceasta este reglementată  prin Codul de Procedură Penală adoptat prin Legea nr. 135/2010:

- Partea generală, titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi 244), intitulată "Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani),

- Partea specială - Capitolul III din titlul IV al este reglementatează  procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504 - 520)

În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de procedură penală, în capitolul III din titlul IV al părţii speciale, a reluat o mare parte a dispoziţiilor  Codul de procedură penală din 1968, însă textele privind procedura specială trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din partea specială. Astfel,  art. 504 prevede în mod expres: Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale.

Un aspect important este  introdus prin Legea nr. 284/2020 care modifică și completează   Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală,  prin care s-a transpus Directiva 2016/800, tocmai pentru a proteja nu doar minorul, dar și tânărul adult de consecințele prejudiciabile ale procedurilor clasice asupra dezvoltării psihoemoționale. Astfel, conform art. 504 alin. 2 Cod de procedură penală: „În cursul urmăririi penale, procedura în cauzele cu infractori minori se aplică şi persoanelor care au împlinit 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă la data dobândirii calităţii de suspect erau minore, atunci când organul judiciar consideră necesar, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate.”

O altă modificare importantă a Codului de procedură penală cu privire la procedura specială în cazurile în minori introdusă prin Legea nr 284/2020 este instituirea prezumției de minoritate prin art. 504 alin. 3: Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta suspectului sau a inculpatului şi există motive pentru a se considera că acesta este minor, persoana respectivă va fi prezumată a fi minor.

1.2. Începutul și sfârșitul procedurii judiciare pentru copii

Nu există în legislatia națională vreo distincție între debutul sau finalul procesului penal vizând un inculpat minor, însă art 509 alin 1 Cod de procedură penală stabileste: cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere. Sintagma „judecată de urgență presupune stabilirea unor termene scurte, care să permită judecarea cauzei cu celeritate, astfel încât măsurile educative dispuse de instanța de judecată să poată avea eficiență în reeducarea minorului infractor. De asemenea, sintagma judecată cu precădere, presupune ca la judecată să se aibă întâietate cauzele cu minori.[ix]

1.3. Vârsta minimă de răspundere penală

Răspunderea penală a minorului are în vedere prezumțiile legale stabilite  în acest prin prisma disp. art. 113 alin. 1-3 Cod Penal: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.”

Reglementând așadar răspunderea penală a minorului şi limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din Codul Penal, vârsta minorităţii în trei perioade distincte:

1. a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea;
2. b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic, respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii infracţiunii;
3. c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori.

Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa neconstrânsă de a le săvârşi.

 Cu privire la acest aspect trebuie arătat că pentru categoriile de minori aflate între 14-16 ani expertiza medico-legale psihiatrice  este obligatorie,  potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, expertiză  care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei.

În ceea ce priveste categoria minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani,  potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de Procedură penală, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Stabilirea discernământului în urma efectuării expertizei  medico-legale, care joacă astfel  un rol fundamental în procesul penal, întrucât vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Expertizei ii revine astfel ”sarcina de a corela explorarea medicală și psiho-socială, în studiul discernământului față de actele comise în scopul informării corespunzătoare a organelor judiciare. Sarcina integrării definitive a datelor analizei medicale asupra comportamentului delincvent condiționat de patologie mintală, cu studiul său sociologic și implicit juridic, revine juristului care va stabili în final responsabilitatea delincventului.”[x]

S-a stabilit așadar în jurisprudență încă anterior adoptării Noului Cod de procedură penală necestitatea examinării neuropsihiatrice a inculpatului minor – în vârstă între 14-16 ani care să verifice posibilitățile intelective ale acestuia în raport cu data și cu împrejurările comiterii fiecărei fapte. [xi]

Astfel, odată stabilit discernământul și vinovătia inculpatului minor, aplicarea unei pedepse se va dispune prin hotărârea de condamnare. În baza art. 114 alin. 1 Cod Penal, coroborat cu art. 115 alin. 1 Cod Penal, față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea între 14-18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Acestea sunt:  „stagiul de formare civică, supravegherea,  consemnarea la sfârșit de săptămânal  și asistarea zilnică”.

În baza art. 114 alin. 2 Cod Penal rap la art. 115 alin. 2, se poate lua o măsură educativă privativă de libertate (internarea într-un centru educativ,  internarea într-un centru de detenție) în următoarele cazuri: dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, respectiv atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V, intitulat "Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal", se prevăd măsurile care pot fi luate de comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea specializată.